„Ne vedem la Progresul” – Amintiri despre un cinematograf în inima Constanței

​

Timp de decenii, la Constanța, a spune „Ne vedem la Progresul” era aproape echivalent cu „ne vedem în centru”.

Clădirea de pe strada Ștefan cel Mare nr. 33 nu era doar un cinematograf: era un ritual colectiv, un punct de întâlnire, o bucată din viața de zi cu zi.

Cei care l-au cunoscut în copilărie își amintesc încă intrarea îngustă, casa de bilete cu geamul puțin opac, zgomotul monedelor care alunecau pe sub fanta metalică, biletul subțire de hârtie trecut din mână în mână. Afară, pe trotuar, cozi ordonate: familii întregi duminica după-amiază, grupuri de elevi seara, cupluri care se prefăceau că aued acolo „întâmplător”.

Odată trecut pragul, te întâmpina un miros inconfundabil: lemn, praf, țesături uzate, puțină umezeală și promisiunea de a schimba lumea pentru două ore. Scaunele, solide, cu spătar de lemn și perne tocite, parcă vorbeau despre toate poveștile care trecuseră pe acolo: aplauze, hohote de râs, suspine, câte un fluierat când proiectorul se bloca.

Sala era compactă, intimă, dar părea uriașă în ochii copiilor. În față orchestra, în spate balconul ridicat – acea treime posterioară care dădea iluzia unui „loje” de teatru adevărat. Băieții ambițioși voiau să stea sus: era locul ideal să chicotească, să comenteze filmul în șoaptă, poate să atingă mâna cuiva în întuneric.

Pe marele ecran al Cinematografului Progresul au trecut lumi întregi.

Filme românești de studio, comedii populare care umpleau sala de râsete, aventuri care țineau pe toată lumea cu sufletul la gură. Filmele indiene, cu melodii sfâșietoare și dansuri nesfârșite, făceau să viseze o lume îndepărtată.

Din când în când sosea și câte o producție occidentală mult așteptată: vestea circula între prieteni, colegi, vecini, și în fața cinematografului se forma o coadă care părea fără sfârșit.

Proiecțiile de weekend erau un mic eveniment. Oamenii veneau din timp, comentau filmul anterior, schimbau păreri despre actori și povești. Unii își mai aminteau vechiul nume „Regina Maria”, ca un ecou îndepărtat din vremurile când sala găzduia spectacole de teatru și seri importante. Pentru cei mai tineri era pur și simplu „Progresul”, cinematograful unde mergeai „să vezi ce rulează diseară”.

După 1989, lumea din afară se schimba rapid: casete video, televiziune prin cablu, noi centre comerciale, alte moduri de a-ți petrece timpul. Progresul rezista, puțin încăpățânat, puțin obosit. Cozile se scurtau, fotoliile rămâneau goale, câte un bec ars nu mai era înlocuit. La un moment dat, chiar și numele s-a schimbat: Majestic. Dar pentru mulți locuitori ai cartierului rămânea tot „vechiul Progresul”.

Apoi, într-o zi, totul s-a oprit. Niciun program nou afișat pe panou, niciun orar de proiecții, niciun murmur înainte să se stingă luminile. Ușile cinematografului s-au închis și, încet-încet, clădirea s-a transformat: rafturi în locul fotoliilor, firme comerciale în locul afișelor de filme, neoane în locul fasciculului subțire al proiectorului.

Și totuși, dacă treci azi pe lângă fostul Cinema Progresul, strada Ștefan cel Mare nr. 33, ceva din acea memorie mai e acolo.

În proporțiile fațadei, în colțurile interioare, în câte un fragment de zidărie care rezistă sub finisajele moderne. Și mai ales în privirile celor care au crescut cu el: e suficient să spui „Progresul” ca cineva să zâmbească și să zică „Ah, da… acolo am văzut primul meu film”.

​

A povesti istoria acestei clădiri înseamnă a povesti și istoria Constanței în secolul XX:

• orașul care descoperă cinematograful ca minune tehnică,

• epoca în care sălile erau locuri de comunitate,

• vremea în care clădirile erau transformate, redenumite, adaptate noilor sisteme economice.

Astăzi, fostul Cinema Progresul nu mai proiectează pelicule. Dar rămâne un fragment viu de memorie urbană: o invitație să ne amintim cum mergeam la cinema „când centrul era cinematograful” și cum spațiile orașului continuă să se schimbe, purtând în ele toate poveștile care au trecut prin ele.